Òåêñò ðåôåðàòà: ñòðàíèöà 4
de acte juridice civile.
Sub aspectul reglementarii legale în articol …. Enumerându-se conditiile esentiale pentru validitatea unui act juridic, la pct 1 se prevede expres capacitatea de a contracta. În afara acestui text de lege, capacitatea de a încheia acte juridice civile mai este reglementata de art … , potrivit caruia “poate contracta orice persoana ce nu este declarata incapabila de lege” si art …., care enumera persoanele incapabile de a încheia contracte si anume minorii, interzisii, precum si toti acei carora legea le-a prohibit oarecare contracte.
Unele reglementari privind capacitatea de a încheia acte juridice civile au ca obiect diferite categorii de acte juridice civile. Astfel, potrivit dispozitiilor art… , minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumatate din bunurile de care poate dispune potrivit legii persoana majora, iar în art … se consacra principiul potrivit caruia “orice persoana este capabila de a face testament, daca nu este oprita de lege”. De asemenea, în toata materia contractelor de vânzare-cumparare potrivit art …. “Pot cumpara si vinde toti carora nu le este oprit prin lege”
Principiul capacitatii si exceptia de la acest principiu
Regula în aceasta materie, consacrata în doctrina si stabilita si de practica judecatoreasca este ca orice persoana are capacitate de a încheia acte juridice civile, incapacitatile constituind exceptii de la aceasta regula. În legatura cu aceasta regula în articolul 12 C. Civ. Se prevede expres ca “nimeni nu poate fi îngradit în capacitate de folosinta si nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercitiu, decât în cazurile si conditiile stabilite de lege”.
În ceea ce priveste persoanele juridice regula capacitatii de a încheia acte juridice este subordonarea principiului specialitatii capacitatea de folosinta consacrata prin art. 29 din C. Civ. Potrivit caruia “persoana juridica are capacitate juridica de folosinta potrivit scopului activitatii ei”
Capacitatea de folosinta a persoanei juridice ia nastere în momentul aprobarii statutului sau regulamentului ei, iar în cazurile când urmeaza sa functioneze pe baza regulamentului general privind organizatiile de stat, respectiv – din momentul publicarii de catre organul competent a hotarârii de înfiintare a ei. Daca statutul urmeaza sa fie înregistrat, capacitatea de folosinta a persoanei juridice ia nastere din momentul înregistrarii.
Toate actele juridice care nu sunt încheiate în vederea realizarii scopului persoanei juridice sunt sanctionate cu nulitatea.
Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie sa fie expres prevazuta de lege, iar textele de lege prin care sunt reglementate astfel de exceptii sunt de stricta interpretare si aplicare.
Fata de notiunea si reglementarile legale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice civile, se poate concluziona ca aceasta capacitate este o stare de drept în comparatie cu discernamântul care este o stare de fapt care se apreciaza de la persoana la persoana, în functie de aptitudinea si puterea psihointelectuala a acesteia de a aprecia între bine si rau, licit si ilicit, moral si imoral, etc.
Consimtamântul
Corelatia dintre consimtamânt si vointa juridica
Pentru ca un act juridic sa ia fiinta si sa produca efecte, este absolut necesara existenta unei vointe care sa-l creeze, deoarece actul juridic este manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil.
Privita în realitatea ei psihologica, vointa este un fenomen complex care cuprinde în continutul ei stari intelective (senzatii, perceptii, gândire, memorie); stari afective (emotii si sentimente) si stari volitive (reglarea conduitei, propunerea de scopuri deliberari, luari de decizii) si sub aspectul ei juridic vointa este un fenomen complex, deoarece structura ei este formata din doua elemente: consimtamânt si cauza a (scop).
Corelatia care exista asadar, între vointa si consimtamânt este de tipul întreg parte, vointa alcatuind întregul, iar consimtamântul o parte a acestuia.
Formarea si principiile vointei juridice
Ceea ce îi determina pe oameni sa încheie acte juridice este nevoia lor de a-si satisface cerintele de ordin material si spiritual ale vietii cotidiene. Aceasta înseamna ca orice act de vointa urmareste realizarea unui anumit scop. Sub influenta nevoilor se formeaza motivele actiunilor omenesti, motivele constituind, asadar, elementul care-l îndeamna pe om sa-si propuna anumite scopuri, iar scopul reprezinta ceea ce omul tinde sa realizeze. Tocmai aceasta trasatura a actiunii omenesti, de a urmari constient realizarea unui anumit scop, ne îngaduie sa denumim actiunea sa ca act de vointa.
Cântarind motivele care o îndeamna sa actioneze, persoana delibereaza pâna când intervine motivul determinant care antreneaza hotarârea de a o încheia actul juridic proiectat.
În procesul psihologic de formare a consimtamântului distingem, prin urmare, mai multe etape, si anume: reflectarea nevoilor în constiinta, aparitia sub - impulsul lor – a motivelor care îndeamna la actiune; deliberarea; interventia motivului determinant care este reprezentarea intelectuala a scopului principal, urmarit si, în fine hotarârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmarit, adica pentru împlinirea nevoilor care au constituit punctul de plecare al procesului psihologic de formare a vointei juridice.
Din punct de vedere juridic intereseaza numai interventia motivului determinant si hotarârea de a încheia actul juridic, care constituie cele doua elemente ale vointei juridice si anume:
a) consimtamântul, care înseamna hotarârea de a încheia actul juridic;
b) cauza prin care se întelege scopul concret urmarit prin încheierea actului respectiv, scop a carui reprezentare intelectuala a constituit motivul determinant ale încheierii actului juridic civil.
Doctrina juridica civila consacra doua principii ce guverneaza vointa juridica si anume principiul libertatii actelor juridice civile, cunoscut si sub numele de principiu autonom de vointa si principiul vointei reale, numit si principiul vointei interne.
De aici rezulta ca subiectele de drept civil sunt libere sa încheie orice acte juridice, dar respectând legea si bunele moravuri. Cu respectarea legii si a regulilor de morala, subiectele de drept civil pot sa dea actului juridic încheiat, continutul dorit de ele. Ele sunt, de asemenea, libere sa modifice sau sa puna capat actului juridic pe care l-au încheiat.
Pentru a produce efecte juridice, respectiv, pentru a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice de drept civil, vointa trebuie sa fie exteriorizata de forul interior al autorului ei. Cu alte cuvinte, vointa interna trebuie manifestata în exterior pentru a fi cunoscuta de alte persoane. Vointa juridica cuprinde, asadar, doua elemente: vointa interna (reala) si vointa declarata (exteriorizata). Pentru a putea da nastere la efecte juridice între vointa interna si cea declarata trebuie sa existe o concordanta deplina. Exista însa cazuri în care nu exista concordanta între vointa si cea interna, situatie în care se ridica problema careia dintre acesteia trebuie sa i se acorde prioritate.
Definitia si cerintele de validitate ale consimtamântului
Consimtamântul este conditia esentiala, de fond, prevazuta de lege, pentru validitatea actului juridic civil.
Prin consimtamânt se întelege hotarârea unei persoane de a se obliga juridiceste si manifestarea în exterior a acestei hotarâri. Consimtamântul este în aceasta acceptiune, un element fundamental si necesar al oricarui act juridic civil.
Într-un alt sens, mai apropiat de sensul etimologic al cuvântului prin consimtamânt se desemneaza acordul de vointa al partilor, în actele juridice bilaterale si multilaterale.
Pentru a fi valabil consimtamântul trebuie sa îndeplineasca, cumulativ, urmatoarele cerinte:
a) hotarârea de a încheia actul juridic trebuie sa fie exteriorizata. Atâta timp cât consimtamântul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificatie juridica.
Formele declaratiei de vointa pot fi alese liber de catre cei ce încheie actul juridic cu exceptia cazurilor prevazute de lege, când manifestarea de vointa trebuie sa îmbrace o forma speciala.
Modurile de exteriorizare a consimtamântului sunt variate. Vorbele si înscrisurile sunt cele mai frecvente. Dar în afara de declaratia expresa, facuta verbal, în scris sau chiar printr-un gest, spre exemplu chemarea unui taxi, consimtamântul se mai poate manifesta si prin savârsirea unei actiuni cum ar fi, spre exemplu, începerea executarii unui mandat din care rezulta în mod concludent acceptarea mandatului ori chiar prin adoptarea unei anumite atitudini (stationarea taxiurilor în anumite locuri ce le sunt rezervate).
În literatura de specialitate, ca si în practica judiciara s-a pus problema valorii juridice a tacerii. În principiu tacerea prin ea însasi nu poate valora consimtamântul.
Cu toate acestea, legea prevede unele cazuri în care tacerea valoreaza consimtamântul. Astfel, daca dupa expirarea termenului stipulat prin contractul de locatiune, locatarul ramâne si este lasat în posesia bunului, locatiunea se considera reînnoita care se numeste tacita relocatiune. Tacerea mai poate valora consimtamântul atunci când partile atribuie tacerii semnificatie juridica de consimtamânt sau o astfel de semnificatie rezulta din obicei.
b) consimtamântul trebuie sa provina de la o persoana care are discernamânt. Actul juridic civil fiind un act de vointa, autorii manifestarea de vointa trebuie sa aiba puterea de a discerne si a aprecia consecintele actului juridic pe care le încheie.
Persoanele care au deplina capacitate de exercitiu, sunt prezumate ca au discernamânt. Minorii pâna la vârsta de 15 ani alienatii mintali si debilii mintali pusi sub interdictie judecatoreasca sunt prezumati ca au discernamântul necesar sa încheie acte juridice civile, fie datorita vârstei lor fragede, fie datorita starii lor de sanatate mintala.
Între 15 si 18 ani minorii au capacitate de exercitiu restrânsa si în aceasta perioada discernamântul lor juridic este în curs de formare. Ei au discernamânt, însa le lipseste experienta vietii juridice, motiv pentru care actele lor juridice sunt încuviintate în prealabil de ocrotitorii lor legali.
c) consimtamântul trebuie sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a angaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic. De aici consecinta ca obligatiile de ordin moral, cele de politete sau pur amicale, precum si cele încheiate sub o conditie pur postetativa, a carei realizare depinde exclusiv de vointa celui ce se obliga, nu sunt obligatii juridice. În aceste cazuri, declaratia de vointa nu are valoare juridica, fiindca lipseste intentia de a se obliga juridiceste.
d) Consimtamântul sa nu fie alterat prin vreun viciu de consimtamânt. Caracterul constient si liber al consimtamântului poate fi alterat de anumite împrejurari denumite vicii de consimtamânt. Într-adevar, potrivit dispozitiilor art, c civ “consimtamântul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol”. Viciile care altereaza caracterul constient si liber al consimtamântului sunt: eroarea, dolul, violenta si leziunea.
Viciile de consimtamânt
Eroarea. Eroarea este o falsa reprezentare a realitatii la încheierea unui act juridic. În raport cu consecintele pe care le produce eroarea poate distinge vointa juridica, poate vicia consimtamântul sau poate sa nu aiba nici o influenta asupra vointei, fiind indiferent din punct de vedere juridic. Rezulta, asadar, ca în functie de efectele la care da nastere, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol, denumita si distinctiv de vointa, eroare-viciu de consimtamânt si eroare indiferenta.
Eroarea obstacol este cea mai grava forma de eroare, ea împiedicând formarea actului juridic. Acest fel de eroare se întâlneste în cazul în care ea cade asupra naturii actului juridic, adica o parte crede ca încheie un act juridic de vânzare-cumparare, iar cealalta parte ca încheie un act juridic de donatie, precum si în cazul în care eroarea cade asupra identitatii obiectului, respectiv, o parte crede ca obiectul actului juridic este un apartament, iar cealalta parte ca obiectul actului îl constituie o garsoniera.
Eroarea obstacol împiedicând formarea actului juridic echivaleaza cu lipsa consimtamântului ceea ce atrage dupa sine nulitatea actului juridic civil încheiat sub imperiul acestei erori.
Eroarea viciaza consimtamântul în doua cazuri si anume: când eroarea cade asupra calitatilor substantiale ale obiectului adica asupra acelor calitati care au fost determinante la încheierea actului juridic si fara de care – daca n-ar fi intervenit eroarea – actul nu s-ar fi încheiat (de exemplu, se crede ca se cumpara un tablou original al unui pictor renumit si în realitate este o copie) si atunci când eroarea cade asupra identitatii sau asupra calitatilor speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în acele contracte în care consideratia persoanei cocontractului si a calitatilor sale speciale (aptitudini deosebite, talent, reputatie etc.) sunt hotarâtoare la încheierea contractului (actul cu titlu gratuit, mandat, depozit, angajarea de specialisti sau artisti).
Prin urmare, ceea ce viciaza consimtamântul si anularea actului juridic este eroarea asupra motivului determinant, daca acest motiv a fost o calitate substantiala a obiectului sau identitatea ori însusirile speciale ale persoanei cocontractului.
Actele juridice civile încheiate sub imperiul erorii sunt sanctionate cu nulitate relativa.
În toate celelalte cazuri, eroarea este considerata ca indiferenta. Ea nu viciaza consimtamântul si ca atare nu are nici o influenta asupra valabilitatii actului juridic (de exemplu, eroarea asupra calitatilor nesubstantiale) erori de calcul.
În functie de natura realitatii fals reprezentate, eroare poate fi: eroare de fapt, adica o falsa reprezentare a realitatii faptelor si eroarea de drept care consta în falsa reprezentare a existentei ori continutului unei legi.
Problema admisibilitatii erorii de drept ca viciu de consimtamânt este controversat. Unii autori invocând argumente rezultând din obligatia cunoasterii legii întemeiaza pe prezumtia de cunoastere a legii considera ca eroarea de drept nu poate fi invocata ca viciu de consimtamânt.
Consideram alaturi de marea majoritate a autorilor, precum si de practica judecatoreasca ca eroarea de drept poate fi invocat ca viciu de consimtamânt. Eroarea de drept în masura în care produce aceleasi efecte ca si eroarea de fapt nu poate fi respinsa ca viciu de consimtamânt, deoarece cel ce invoca eroarea de drept nu cauta sa se sustraga de la aplicarea legii civile, ci se margineste sa arate ca a avut o falsa reprezentare a realitatii cu privire la aceasta, ceea ce are ca urmare anularea actului juridic.
Pentru ca falsa reprezentare a realitatii la încheierea unui act juridic civil sa fie viciu de consimtamânt trebuiesc îndeplinite cumulativ urmatoarele doua conditii: elementul asupra caruia cade eroarea trebuie sa fie hotarâtor, determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul ca daca ar fi fost cunoscut realitatea, actul nu se încheia si faptul – la contracte – ca celalalt contractant a cunoscut sau trebuie sa cunoasca, în împrejurarile date, ca motivul determinant asupra caruia a purtat eroarea, a fost determinant, hotarâtor pentru încheierea actului juridic.
Conform principiilor probatiunii judiciare, dovada erorii trebuie sa fie facuta de cel ce invoca eroarea ca viciu de consimtamânt. Fiind un fapt juridic eroarea poate fi dovedita prin orice mijloc de proba admis de lege, inclusiv prin martori si prezumtii.
Dolul (viclenia). Dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de a o determina sa încheie un act juridic. Dolul nu viciaza consimtamântul direct, ci prin mijlocirea erorii pe care o provoaca. Ceea ce viciaza consimtamântul este, asadar, eroarea provocata de dol. Victima dolului nu se înseala, ci este înselata, fiind indusa în eroare de o alta persoana prin mijloace viclene.
Dolul ca viciu de consimtamânt presupune doua elemente si anume, un element subiectiv intentional, constând în intentia de a induce o persoana în eroare pentru a o determina sa încheie un act juridic si un element obiectiv, material care consta în întrebuintarea de mijloace viclene prin care se înteleg acte combinate de siretenie, abilitati sau masinatiuni cu caracter de înselaciune, prin intermediul carora se realizeaza intentia de inducere în eroare. Acest element al dolului poate consta nu numai dintr-o actiune, ci dintr-o omisiune, dolul fiind cunoscut în acest caz prin denumirea de dol prin reticenta si consta în necomunicarea celeilalte parti a unor împrejurari esentiale pentru încheierea actului.
Din aceste prevederi legale rezulta ca pentru a fi viciu de consimtamânt, dolul trebuie sa îndeplineasca cumulativ, urmatoarele doua conditii: în primul rând eroarea provocata de dol sa fie determinanta, hotarâtoare pentru încheierea actului juridic sau, asa cum se exprima un autor “masinatia dolosiva trebuie sa-si produca efectele în asa fel încât fara existenta ei actul nu s-ar fi încheiat” si în al doilea rând dolul sa emane de la celalalt cocontractant.
Caracterul determinant, hotarâtor al dolului se apreciaza ca si la eroare, dupa criterii subiective de la caz la caz, în functie de experienta de viata, pregatirea si alte împrejurari care îl privesc pe cel ce se pretinde victima dolului.
În ceea ce priveste cea de a doua conditie, care se refera la mijloacele viclene întrebuintate de una din parti, în literatura de specialitate s-a admis ca aceasta conditie este îndeplinita si atunci când provine de la un tert, daca cealalta parte are cunostinta de aceasta împrejurare, precum si atunci când mijloacele viclene provin de la reprezentantul celeilalte parti.
Când eroarea provocata de dol a fost elementul hotarâtor care a determinat consimtamântul, dolul se numeste principal si conduce la nulitatea relativa a actului.
Când, dimpotriva, eroarea provocata de dol nu a fost elementul hotarâtor al consimtamântului, dolul se numeste incidental si poate conduce numai la obtinerea de despagubiri (de exemplu se poate cere o reducere de pret, daca s-a cumparat prea scump din cauza dolului).
Pentru a putea conduce la nulitatea actului, dolul trebuie dovedit, caci dolul nu se presupune. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit prin orice mijloace de proba.
Desi dolul nu este decât o eroare provocata, el prezinta totusi o utilitate proprie, caci – spre deosebire de eroare propriu-zisa – dolul viciaza consimtamântul si atunci când poarta asupra altor elemente decât calitatile substantiale ale obiectului sau identitatea ori însusirile speciale ale persoanei cocontractantului, în acele contracte în care consideratia persoanei este determinanta. Apoi, dolul este mult mai usor de dovedit decât eroarea, caci pe când la dol obiectul probei îl constituie elementele de fapt (mijloacele viclene exteriorizate) usor de dovedit, dimpotriva, la eroare obiectul probei este un element psihologic (falsa reprezentare a realitatii) mai greu de dovedit.
Violenta. Violenta este amenintarea unei persoane cu un rau, în asa fel încât îi insufla acesteia o temere care o determina sa încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Violenta sau constrângerea poate fi de doua feluri: fizica si psihica (morala). Violenta fizica exista atunci când amenintarea cu un rau priveste integritatea fizica a persoanei ori a bunurilor sale. Violenta psihica (morala) se refera sa amenintarea cu un rau a cinstei, a onoarei, a reputatiei persoanei etc.
Sub aspectul structurii sale, violenta presupune doua elemente, si anume:
a) Amenintarea cu un rau (element obiectiv) care poate fi de natura fizica (omor, lovituri) de natura patrimoniala (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plati etc.) sau de natura morala (amenintarea de atingere a onoarei, amenintarea de parasire etc.)
b) Insuflarea unei astfel de temeri (element subiectiv) care sa constrânga victima violentei sa încheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Temerea provocata de amenintare se va aprecia în functie de criteriile subiective, vârsta, sex, vigoare, experienta vietii etc.
Ceea ce viciaza consimtamântul este mai degraba, teama insuflata de violenta, decât însasi violenta, care ramâne faptul exterior ce provoaca temerea. Starea psihologica de teama în care o persoana se transpune sub influenta violentei da nastere motivului (evitarea raului) care o determina sa încheie actul, motiv determinant care n-ar fi existat daca vointa sa ar fi fost libera.
Pentru ca violenta sa vicieze consimtamântul si sa poata conduce la anularea actului se cere ca amenintarea sa fie injusta (nelegitima). Daca amenintarea se refera la un rau în a carui producere nu se vede nimic ilicit sau la o fapta pe care cel care ameninta era îndreptatit sa o savârseasca, o asemenea amenintare nu poate justifica atacarea actului savârsit sub imperiul amenintarii cu nulitatea.
De asemenea, pentru a vicia consimtamântul, violenta nu trebuie sa fie numai injusta ci, trebuie sa fie determinanta, hotarâtoare pentru victima violentei de a încheia actul juridic. Aprecierea caracterului determinant al temerii produse de violenta, se face dupa criterii subiective privind victima violentei cum ar fi, vârsta, gradul de cultura la acesteia, locul unde s-a exercitat violenta.
Spre deosebire de dol, nu se cere ca violenta sa provina de la celalalt cocontractant.
În literatura de specialitate se apreciaza ca violenta viciaza consimtamântul nu numai când, violenta provine de la persoane, ci si atunci când temerea este insuflata de împrejurarile exterioare, obiective ce constituie starea de necesitate.
Actele juridice încheiate sub imperiul violentei vor fi sanctionate cu nulitatea relativa.
Leziunea. Prin leziune se întelege paguba materiala pe care o sufera una din partile contractante din cauza disproportiei de valoare dintre cele doua prestatii, existente, în chiar momentul încheierii contractului.
Elementele leziunii difera în functie de conceptia ce a stat la baza reglementarii ei. Astfel, potrivit conceptiei subiective, leziunea implica structural doua elemente si anume disproportia de valoare între contraprestatii si existenta unei stari de nevoie în care se afla una din partile contractante de care profita cealalta parte.
În conceptia obiectiva leziunea se rezuma la un singur element si anume la paguba ce rezulta din disproportia de valoare dintre cele doua prestatii.
Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ, urmatoarele conditii: leziunea sa fie consecinta directa si nemijlocita a încheierii actului juridic respectiv; leziunea sa existe în raport cu momentul încheierii actului si disproportia de valoare între prestatii sa fie vadita.
Pot fi anulate pentru leziune numai actele juridice civile ce îndeplinesc, cumulativ, urmatoarele conditii: sunt acte juridice civile de administrare, cu titlu oneros; sunt acte juridice comutative si sunt încheiate de minorii cu capacitate de exercitiu restrânsa fara încuviintarea parintilor sau tutorelui, acte pagubitoare pentru minor.
Cauza actului juridic civil
Notiunea cauzei actului juridic civil
Cauza este o conditie esentiala de validitate a actelor juridice civile. Cauza constituie alaturi de consimtamânt cel de al doilea element al vointei juridice.
Prin cauza se întelege scopul concret în vederea caruia se încheie un act juridic. Privit din punct de vedere juridic, cauza precede efectele actului juridic civil, ea fiind prefigurarea mentala a scopului urmarit ce se realizeaza înainte si în vederea încheierii actului juridic civil. Tocmai în vederea realizarii acestui scop partile încheie actul juridic.
Cauza este un element specific fiecarei manifestari de vointa în parte. Aceasta înseamna ca la contracte care sunt rezultatul manifestarii de vointa a doua sau mai multe parti, obligatia fiecarei parti are o cauza proprie, fara a exista o cauza comuna a contractului. Ea exista nu numai la contracte, dar si la actele de vointa unilaterala.
Elementele cauzei
Cauza cuprinde doua elemente si anume: scopul imediat al consimtamântului care consta în reprezentarea sau considerarea, în contractul bilaterale oneroase a contraprestatiei celeilalte parti, în contractele reale, remiterea bunului, iar în actele juridice gratuite, intentia de liberalitate. Acest prim element al cauzei este abstract, obiectiv si invariabil acelasi, în aceeasi categorie de acte juridice. Scopul imediat al consimtamântului constituie cel de al doilea element al cauzei, el reprezentând mobilul principal ce a determinat încheierea actului juridic. Scopul imediat este elementul concret, subiectiv si variabil de la un act juridic la altul. Asa, spre exemplu, în contractele de vânzare-cumparare scopul imediat este, pentru toti cumparatorii dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului cumparat, fara nici o deosebire de la un contract la altul, iar scopul imediat difera de la contract la contract, în functie de destinatia concreta în vederea careia, lucrul a fost cumparat.
Aceasta conceptie care include printre elemente cauza si scopul imediat, elementul concret, subiectiv si variabil.
Conditiile de validitate ale cauzei
Pentru a fi valabila cauza trebuie sa îndeplineasca, cumulativ urmatoarele conditii: sa existe, sa fie reala si sa fie licita.
În actele juridice civile cauza lipseste atunci când una din parti nu are discernamânt fiindca formarea vointei juridice cu cele doua elemente ale sale – consimtamântul si cauza – presupune existenta discernamântului. În acest caz lipsa cauzei va atrage dupa sine nulitatea relativa a actului juridic, deoarece aceasta este sanctiunea lipsei consimtamântului.
Cauza este inexistenta si atunci când lipseste scopul imediat al actului juridic respectiv, consideratia contraprestatiei celeilalte parti la contractele cu titlu oneros, lipsa predarii bunului în actele juridice reale si lipsa intentiei de liberalitate în actele juridice cu titlu gratuit. În astfel de situatii actul juridic va fi sanctionat cu nulitate absoluta.
Cauza nu este reala atunci când exista eroarea asupra motivului determinant, adica asupra scopului imediat al cauzei. Falsitatea cauzei atrage dupa sine nulitatea relativa a actului juridic.
Sanctiunea actului juridic civil în care cauza are caracter ilicit este nulitatea absoluta.
Obiectul actului juridic civil
Notiune
În literatura de specialitate, problema notiunii obiectului actului juridic civil este controversata. În legatura cu aceasta în principal, au fost formulate trei opinii. Astfel într-o prima opinie se considera ca obiectul actului juridic consta în crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport juridic. Acestei opinii i se reproseaza ca face confuzie între obiectul si efectele generale ale actului juridic.
Într-o alta opinie se considera ca obiectul actului juridic civil consta în interesele reglementate de parti prin mijlocirea actului juridic în temeiul si în limita legii. Si acestei opinii i s-a reprosat ca leaga în mod artificial obiectul actului juridic de notiunea de interese, notiune care are valente apropiate mai degraba cauzei decât obiectului actului juridic civil.
În sfârsit o a treia opinie considera ca obiectul actului juridic civil este însusi obiectul raportului juridic civil nascut din acel act juridic. Cu alte cuvinte, obiectul actului juridic îl constituie conduita partilor, adica actiunile sau inactiunile la care sunt îndreptatite sau de care sunt tinute partile actului juridic. Aceasta opinie este sustinuta de mare majoritate a autorilor care s-au referit la obiectul actului juridic.
Fata de cele aratate consideram ca prin obiect al actului juridic se întelege conduita partilor stabilita prin actul juridic, adica actiunile sau inactiunile de care sunt tinute partile sau de la care trebuie sa se abtina.
Conditiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
a) obiectul actului juridic civil trebuie sa existe. Aceasta prima conditie, este si cea mai importanta, deoarece daca obiectul nu exista nu se mai pune problema observarii celorlalte conditii ale sale.
Necesitatea existentei obiectului se apreciaza în momentul încheierii actului juridic.
Pot alcatui obiect al actului juridic civil si bunurile viitoare, cu exceptia succesiunilor nedeschise înca.
b) obiectul actului juridic civil trebuie sa se afle în circuitul civil;
c) obiectul actului juridic civil trebuie sa fie determinat sau determinabil;
obiectul este determinat când se precizeaza elementele care îl individualizeaza si este determinabil când se prevad în actul juridic suficiente elemente cu ajutorul carora el va putea fi determinat în viitor. Ratiunea acestei conditii este impusa de nevoia asigurarii executarii exacte a prestatiei la care s-au angajat partile actului juridic, potrivit cu vointa lor. Daca obiectul actului juridic se refera la bunuri certe, conditia este îndeplinita prin indicarea caracterelor lui particulare. Daca însa este vorba de bunuri generice , determinarea lor se face prin indicarea precisa a cantitatii, a calitatii, valorii sau prin stabilirea unor criterii de determinare viitoare a acestora.
d) obiectul actului juridic civil trebuie sa fie posibil. Aceasta conditie este determinata de regula de drept potrivit careia nimeni nu se poate obliga la imposibil. Este vorba aici numai de imposibilitatea absoluta si de neînvins si nu de imposibilitatea rezultând din nepriceperea debitorului sau din cauze relative (subiective). În cazul obligatiilor de a da un bun cert, imposibilitatea nu poate proveni decât din cauza pieririi bunului respectiv, intervenita anterior, încheierii actului, iar în cazul obligatiei de a da bunuri de gen, obiectul este imposibil numai în ipoteza când nu mai este cu putinta sa se produca bunurile respective, inexistenta lor momentan neconstituind propriu-zis o imposibilitate absoluta de executat. Obligatia de a da se poate referi si la bunuri viitoare cu conditia ca ele sa fie posibile si determinate sau determinabile.
e) Obiectul actului juridic civil trebuie sa fiei licit si corespunzator regulilor de morala. Pe cale de consecinta, conduita partilor actului juridic civil trebuie sa fie conform atât cu legea, cât si cu regulile de morala. Actele juridice încheiate cu nesocotirea acestei conditii sunt sanctionate cu nulitate absoluta;
f) Obiectul actului juridic civil trebuie sa fie un fapt personal al celui ce se obliga. Nimeni nu poate fi obligat prin vointa altuia. Nu se poate deci promite într-un act juridic faptul altuia, ci numai faptul sau personal, afara de cazul când aceasta promisiune se face în calitate de mandatar. Conventia prin care o parte se obliga sa determine pe in tert sa consimta la încheierea unui act juridic este valabila, deoarece nu se promite faptul tertului, ci faptul propriu de a depune toate diligentele pentru a convinge pe tert sa încheie actul juridic;
g) Cel ce se obliga trebuie sa fie titularul dreptului. În actele juridice constitutive sau translative de drepturi este necesar ca cel ce se obliga sa fie titular dreptului pentru care s-a obligat. Aceasta conditie este consecinta principiului de drept potrivit caruia nimeni nu se poate obliga în mod valabil la ceva ce nu are sau sa transmita altuia mai multe drepturi decât are el însusi.
Forma actului juridic civil
Principiul consensualismului actelor juridice civile
În principiu, actele juridice civile nu reclama necesitatea observarii vreunor forme pentru validitatea lor. Vointa juridica manifestata, oricum, prin vorbe, prin înscrisuri, prin semne, etc., este suficienta pentru încheierea unui act juridic, iar contractul se formeaza prin simplul acord de vointa al partilor. Vointa juridica este deci independenta de forma pe care o îmbraca pentru a se exterioriza. Ea produce efecte juridice, fara a fi nevoie pentru aceasta de a se manifesta în anumite forme.
Prin urmare, în principiu, actele juridice sunt consensuale în întelesul ca ele se încheie valabil prin simpla manifestare de vointa a celor de la care emana.
Notiunea si clasificarea conditiilor de forma ale actelor juridice civile.
Prin forma a actului juridic civil se întelege modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa facut cu intentia de a crea, modifica sau a stinge un raport juridic concret. Cu alte cuvinte si într-o formulare mai sintet
