Òåêñò ðåôåðàòà: ñòðàíèöà 3
– acest lucru nefiind de altfel posibil si nici necesar – prin functiile pe care le îndeplinesc – si înainte de toate prin postularea preeminentei intereselor generale -, normele juridice subordoneaza toate celelalte norme sociale, le polarizeaza în jurul anumitor valori specifice societatii, astfel încât, în cele din urma, întregul sistem normativ al societatii poarta pecetea unora si acelorasi interese.
Desigur ca puterea de stat – ca ansamblu unitar al institutiilor si relatiilor de putere reglementate juridic - nu poate sa acopere si nici nu absoarbe multitudinea si diversitatea institutiior si raporturilor de putere existente în societate (corpul electoral, partidele politice, sindicate, alte organizatii, grupuri de presiune, organizatii religioase). Dimensiunea puterii în societate, sub diferitele ei forme (puterea institutionala, puterea partidelor, a sindicatelor, a grupurilor de presiune, mass-mediei etc.) si interactiunea dintre factorii ei constituie o conditie esentiala de echilibru si eficacitate la nivel social, precum si premisa decisiva a unui regim autentic democratic.
Puterea de stat si societatea se afla într-o relatie de influenta reciproca. Daca puterea de stat se realizeaza ca autoritate în societate si fata de ea, societatea actioneaza de asemenea asupra puterii de stat. Astfel: orice societate îsi polarizeaza interesele generale în jurul unor valori pe care puterea de stat, sub aspectul esentei ei, a modului ei de organizare si de exercitare, nu le poate ignora (de exemplu ideologia democratica, liberala si pluralista); ansamblul relatiilor economice ale societatii, inclusiv relatiile de proprietate, influenteaza de asemenea organizarea puterii de stat si functiile ei (de exemplu, economia liberala, comparativ cu cea socialista); circumstantele istorice si traditiile (bunaoara, constituirea unor state în procesul decolonizarii, traditiile monarhice sau republicane) prefigureaza puterea si apoi contribuie la cristalizarea ei; factorul international exercita si el o presiune considerabila asupra puterii de stat (de exemplu, constituirea zonelor de influenta la Ialta, în 1945); în fine, psihologia individuala si colectiva îndeplineste un rol important în procesul organizarii puterii si al stabilirii functiilor si metodelor ei de exercitare. Asadar societatea actioneaza asupra puterii de stat prin intermediul factorilor ideologici, economici, politici, internationali etc., realizându-se astfel un original si permanent circuit feed-back între puterea de stat si societate.
Puterea de stat este investita cu putere de constrângere materiala
Statul a fost si este conceput ca un sistem de organizatii care, urmarind realizarea unor functii la nivelul societatii, poate si trebuie sa utilizeze “forta” în acest scop. Vorbind de caracteristicile puterii de stat, D. Negulescu cita pe Jhering, care în “Der zweek im Recht” arata ca statul este o putere superioara tuturor vointelor ce se gasesc pe teritoriul sau. Aceasta putere este si trebuie sa fie - pentru ca sa avem un stat – o putere materiala superioara oricarei alte puteri existând pe un teritoriu determinat. Statul nu poate fi conceput în afara puterii de comanda, în afara puterii de constrângere. “Lipsa puterii materiale (Macht) este pacatul mortal al statului – preciza Jhering. “Popoarele au suportat – continua el – cea mai rea folosinta a puterii de stat, biciul lui Atila si nebunia unor împarati romani; ele au sarbatorit ca pe niste eroi adevarati tirani, la picioarele carora oamenii se prosternau în pulbere. Chiar în starea de delir, despotismul ramâne o forma de stat, pe câta vreme anarhia nu; ea este neputinta puterii publice, este o stare antisociala, descompunerea, destramarea societatii”.
Argumentarea necesitatii existentei unui aparat înzestrat cu “forta materiala de constrângere” în societate este diferita în gândirea marxista, fata de cea nemarxista, celei dintâi fiindu-i specifica o pozitie ce rezulta din caracterul de clasa atribuit puterii de stat. Astfel, potrivit conceptiei marxiste, daca statul prin esenta lui este aparatul minoritatii si apara interesele minoritare, dominanti fiind îndreptat împotriva celor multi, el nu poate exista altfel decât prin organizarea unui sistem specializat de organe care sa impuna vointa clasei dominante, sa asigure prin forta aplicarea legilor ce nu exprima vointa generala. În doctrina socialista ideea aceasta a fost nuantata în ultimele decenii, sustinându-se ca în statele de acest tip recurgerea la forta constituie ultima ratio, sfera constrângerii statale îngustându-se treptat, statul transformându-se într-un stat al întregului popor, unde dictatura este înlocuita cu autoconducerea societatii.
În ceea ce priveste doctrinele nemarxiste, aici explicatiile necesitatii unei forte de constrângere materiala sunt mult mai variate mai nuantate. Astfel, unii specialisti, vorbind de guvernanti si guvernati au demonstrat necesitatea acesteia plecând de la sfera larga a celora ce trebuie sa se supuna ordinelor guvernantilor. Cei mai multi, însa, au argumentat necesitatea unui aparat de constrângere pentru apararea ordinii sociale, a intereselor comunitatii în ansamblul ei. Se arata ca puterea de stat detine monopolul constrângerii materiale, fara a atribui nici o semnificatie sau caracter de clasa acesteia. Constrângerea apare astfel necesara pentru apararea valorilor întregii societati, a vietii, a sanatatii, libertatii si averii tuturor.
În legatura cu necesitatea fortei de constrângere, în literatura de specialitate s-a subliniat “ca statul nu a existat în sensul modern al cuvântului, decât în momentul în care a concentrat în mâinile sale întreaga putere de constrângere materiala”, ca “în anumite privinte esentialul puterii rezida în acest monopol al constrângerii materiale în care statul însusi nu este decât o forma vida de sens”.
Puterea de stat are caracter organizat
Privita prin prisma necesitatilor care i-au determinat aparitia, ca si prin prisma functiilor ce le are de îndeplinit, puterea de stat nu poate fi altfel conceputa decât ca putere organizata, structurata si echilibrata, în sensul stabilirii unor legaturi stabile, ferme între componentele sale.
Anvizajata prin prisma cerintei functionale care i-a determinat aparitia – conducerea organizata si unitara a societatii – statul apare ca un sistem organizational politic a carui menire este conducerea societatii, conducere ce se realizeaza – în mod deosebit în societatile contemporane – prin adoptarea de norme juridice ce au valabilitate pe întreg teritoriul si cu privire la întreaga populatie asupra careia se exercita autoritatea de stat. Ori, atât adoptarea normelor cât si aplicarea lor sunt în competenta unor forme organizationale statale, fiecare categorie de organe detinând, dupa caz, competentele în domeniul crearii dreptului, a realizarii lui prin mijloace administrative si a realizarii lui pe cai juridice. Pentru aceasta întreaga activitate exista un întreg esafodaj de organe de stat între care relatiile esentiale difera în functie de sistemul politic sau constitutional adoptat în tarile respective.
Privit prin prisma functiilor pe care le are de îndeplinit – asa cum au fost conceptualizate de stiinta clasica a Dreptului constitutional ( functia legislativa, functia executiva si cea judecatoreasca ) sau asa cum sunt azi formulate în literatura de specialitate ( de determinare a scopurilor, sarcinilor societatii, de organizare a realizarii acestora, de distributie a valorilor si de aparare a lor etc. ) puterea de stat apare necesarmente organizata, fiecare sarcina trebuind a fi realizata potrivit specificului ei de un organ sau organe competente ale statului.
Puterea de stat este unica
În legatura cu aceasta caracteristica, C. Dissescu arata, cu multi ani în urma, ca “scriitorii germani au mai stabilit un caracter special statului,” / usammen gehorigkeit”, adica unitatea, legatura comuna, entitatea sub care îl privesc statele straine. Dar aceasta însusire – preciza el – intra în notiunea teritoriala a statului, al carui caracter este unitatea si indivizibilitatea. Noi credem, alaturi de altii, ca unitatea este o caracteristica atât a teritoriului cât si a puterii publice. Aceasta idee poate fi sprijinita cu argumente diferite.
Marxistii o sprijina pe principiul unicitatii clasei care detine puterea publica, admitând numai cu titlu de exceptie, coexistenta unor clase la putere, fiind date exemple în acest sens fie din perioada preluarii puterii de catre burghezie – de pilda perioada în care în Roma erau la conducere atât burghezia cât si o parte a mosierilor – fie din perioada preluarii puterii de catre proletariat – de exemplu 1917, din iunie pâna în octombrie, când conduc Rusia un organ reprezentativ al muncitorilor, soldatilor si taranilor (sovietele) si unul reprezentativ al burgheziei (guvernul). Teoriile nemarxiste folosesc argumente variate în sustinerea ideii caracterului unitar al puterii. Astfel, de exemplu, Montesquieu, cu toate ca vorbeste despre separarea puterilor în stat ” si argumenteaza necesitatea limitarii unor puteri prin activitatea altora, arata în final sensul unic al activitatii acestora spunând ca toate puterile “sont forcees d’aller de concert” (sunt fortate de a cadea de acord), fapt ce ne conduce la concluzia unitatii puterilor în stat. Sau în conceptia unor contemporani care spun ca puterea de stat “este o putere de superpozitie si centralizata”, ideea unitatii acesteia este evident. Dupa cum este stiut, superpozitia este criteriul de a comasa sau combina mai multe elemente într-un tot, în asa fel încât elementele comasate sa fie direct în subordinea celui format prin comasare. Deci, cu referire la organele statului, subordonarea tuturor fata de anumite organe supreme semnifica unitatea lor, dupa cum centralizarea nu se poate realiza decât prin subordonare.
Alte caracteristici ale puterii de stat
Dupa cum aratam, afara de aceste caracteristici pe care le gasim – explicit sau implicit – formulate în gândirea specialistilor marxisti si nemarxisti, unii gânditori din occident mai adauga si altele. Astfel, se apreciaza ca puterea de stat are un caracter civil si temporal. Dar aceste caractere sunt retinute ca fiind specifice doar democratiilor occidentale actuale. Doctrina socialista, în special cea elaborata în a doua perioada de dezvoltare a statelor europene având acest caracter, a sustinut ideea existentei unor caracteristici ale puterii de stat socialist si anume:
1. Caracterul democratic “argumentând” ca democratia burgheza este “ciuntita, falsa” o democratie în ghilimele, comparativ cu cea socialista, singura democratie reala, societatea socialista fiind comunitatea în care se realizeaza conducerea poporului pentru popor si prin popor”etc.
2. Caracterul creator, în sensul ca orice putere etatica pâna la cea socialista si-a propus doar mentinerea unor relatii, conservarea lor, pe când aceasta – numai ea – are sarcini preponderent creatoare, de construire a unei societati noi, lipsite de exploatare;
3. Caracterul progresist, strâns legat de cel creator, care reiese din faptul ca aceasta putere de stat socialista promoveaza noul în toate domeniile si în special, înlocuirea vechilor relatii de productie burgheze cu un nou tip de relatii, progresiste care urmeaza sa ridice societatea pe noi culmi de civilizatie si progres”.
Am trait cu totii si am simtit pe viu “democratia” “progres”, “noul” create de comunism si nu merita sa facem “un rechizitoriu, ci doar o constatare: o întreaga societate doreste “sa se întoarca” la democratia “ciuntita”, burgheza, la democratia de tip occidental, cu o conditie: sa se ocoleasca “pacatele ei”.
Suveranitate – caracteristica esentiala a puterii de stat
Suveranitatea de stat este acea calitate – trasatura – a puterii de stat de a fi suprema în raport cu oricare alte puteri sociale existente în limitele sale teritoriale si independenta fata de puterile oricarui alt stat sau organism international, calitate exprimata în dreptul statului de a-si stabili în mod liber, fara nici o imixtiune din afara scopurile sale pe plan intern si extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit si mijloacele necesare realizarii lor, respectând suveranitatea altor state si normele dreptului international.
Suveranitatea desi este o notiune unitara în esenta ei, implica totusi, doua ipostaze ce reflecta cele doua planuri pe care se manifesta: cel intern si cel extern. Depasindu-se stadiul în care se vorbeste de “suveranitate interna” si “suveranitate externa”, astazi se vorbeste de doua laturi ale aceluiasi fenomen, între care exista puternice legaturi de interdependenta, formând un tot unitar.
Suprematia puterii de stat desemneaza acea însusire a acesteia de a fi superioara oricarei alte puteri sociale existente într-o anumita tara la un moment dat. Ea se caracterizeaza în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toti cetatenii ei si de a le asigura aplicarea. S-a spus de asemenea, ca numai puterea de stat decide asupra drepturilor si îndatoririlor fundamentale ale cetatenilor sai, precum si a modului în care acestea sunt garantate, idee depasita azi de realitatea existentei unor organisme internationale de aparare a dreptului omului, de existenta unor conventii (tratate) cu privire la garantarea lor, fapt ce reiese si din interpretarea articolului 4 din Constitutia Republicii Moldova, în care se indica ca dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica în concordanta cu declaratia Universala a dreptului Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. În aceste conditii putem afirma ca statul sunt cele ce asigura si ocroteste drepturile cetatenilor lor în concordanta cu dispozitia tratatelor internationale din acest domeniu.
Suprematia puterii de stat se manifesta în anumite limite teritoriale, teritoriu pe care puterea de stat este organizata fiind inalienabila si indivizibila. Suveranitatea de stat se manifesta în integritatea teritoriului si inviolabilitatea frontierelor statului. Suprematia puterii de stat are un continut complex, referindu-se la toate laturile vietii sociale si la toate problemele ce pot interesa o anume societate în prezent sau viitor.
Suprematia puterii de stat trebuie privita însa în strânsa legatura cu fortele ei materiale de constrângere, pentru ca “puterea de comanda a statului” nu se manifesta în plenitudinea ei decât daca statul dispune de fortele si mijloacele necesare pentru asigurarea vointei sale. Când forta statelor scade, alte puteri, interese – precum ale unor grupari extremiste etc. – se pot manifesta mai pregnant decât cea a statului, în astfel de conditii fiind greu sa mai vorbesti de suprematia sa.
A doua latura a suveranitatii, strâns legata de prima, este independenta. Ea se manifesta în relatiile statului cu alte state, exprimata în neatârnarea statului si decurge din suprematia puterii de stat. Independenta indica acea trasatura a puterii de stat potrivit careia statul îsi stabileste singur liber si dupa propria sa apreciere, fara nici un amestec al vreunui alt stat sau organism mondial, politica sa interna si externa. Statul suveran apare astfel independent atât în ceea ce priveste rezolvarea problemelor sale interne, cât si a celor externe. Dar aceasta independenta trebuie sa se manifeste în conditiile respectarii altor state si a normelor unanim admise ale dreptului international. Afirmarea suveranitatii unui stat implica respectarea suveranitatii celorlalte state, egale în drept. Fiecare stat, în numele poporului sau, are dreptul sa-si aleaga calea dezvoltarii si sa stabileasca mijloacele pentru realizarea ei. Dar afirmarea libertatii, a independentei unui stat trebuie dublata de colaborarea statelor, de pe pozitii de egalitate si respect reciproc, pentru rezolvarea intereselor comune, ale intereselor comunitatii umane, în general.
Colaborarea între state se realizeaza dupa cum este stiut, potrivit unor principii în cadrul carora respectiv suveranitatea ocupa un loc important. Dar manifestarea sa nu poate fi privita altfel decât prin prisma actiunii celorlalte. Însemnatatea atribuita acestui principiu nu trebuie interpretata în sensul diminuarii celorlalte – egalitatea în drepturi, avantajul reciproc etc. – deoarece aceste principii sunt complementare, actioneaza unul prin celalalt, manifestarea si realizarea unuia depinzând de modul în care se manifesta si actioneaza toate celelalte. Astfel, de exemplu, nerespectarea sau încalcarea principiilor egalitatii în drept a statelor aduce prejudicii principiului suveranitatii, încalcarea acestuia din urma împiedica realizarea avantajului reciproc si asa mai departe. În felul acesta apare clar ca interactiunea tuturor principiilor ce guverneaza relatiile între state are doua efecte pozitive directe:
1) Asigura ca celelalte state vor respecta si ele, la rândul lor, independenta si drepturile suverane ale statului, astfel punându-se în miscare mecanismul principiului reciprocitatii;
2) Eliminarea conditiilor apte de a genera arbitrariul si starile anarhice în sânul comunitatii internationale.
Independenta unui stat nu trebuie absolutizata în detrimentul celorlalte, ci, din contra ea trebuie privita prin prisma realizarii independentei celorlalte state. Statele împreuna trebuie sa faca eforturi care sa asigure echilibrul comunitatii internationale. Pentru realizarea acestui echilibru ele trebuie sa ajunga la un compromis, luând decizii, de pe pozitii suverane, în legatura cu anumite atributii ce vor apartine unor organisme internationale.
În lumina celor aratate, suveranitatea de stat apare ca o unitate dialectica, a suprematiei si independentei puterii de stat, apare, în acelasi timp, ca trasatura esentiala a acesteia.
Suveranitatea azi are un continut complex, pe plan international si în cadrul fiecarui stat în parte facându-se eforturi sustinute pentru determinarea cât mai completa a acestuia. În acest sens trebuie aratat faptul ca declaratia Organizatiei Natiunilor Unite din 1970 a precizat care sunt principalele elemente constitutive ale suveranitatii si anume:
1) Toate statele sunt egale din punct de vedere juridic;
2) Fiecare stat se bucura de drepturi inerente deplinei suveranitati;
3) Fiecare stat are obligatia de a respecta personalitatea altor state;
4) Integritatea teritoriala si independenta politica ale statului sunt inviolabile;
5) Fiecare stat are dreptul de a alege si dezvolta în mod liber sistemul sau politic;
6) Fiecare stat este obligat sa se achite în întregime si cu buna credinta de obligatiile sale internationale si sa traiasca în pace cu celelalte state.
În acest document s-a precizat de asemenea ca toate statele se bucura de egalitate suverana, ca ele au drepturi si obligatii egale si sunt membre egale ale comunitatii internationale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de oricare alta natura.
Teorii contemporane privind suveranitatea
Întelegând suveranitatea ca puterea absoluta nelimitata de nimeni si de nimic ce se exercita exclusiv si independent de catre stat, multi autori contemporani au argumentat, dupa caz, caracterul permanent al suveranitatii, inutilitatea acestui concept, demonetizarea sa demonstrând ca pastrarea suveranitatii statelor are consecinte nefaste asupra colaborarii acestora, asupra climatului international. Au fost si sunt sustinute puncte de vedere care repudiaza suveranitatea, considerând-o “o sursa a nesigurantei si a raului”, un obstacol în calea dezvoltarii relatiilor dintre natiuni, un concept învechit care creeaza dificultati de netrecut si confuzii în sfera dreptului international, un concept “gresit” care ar trebui azvârlit, renuntarea la suveranitate fiind considerata ca o cale de mentinere a pacii ca un mijloc de a facilita libera circulatie a oamenilor si a ideilor. Unii autori contemporani refuza sau evita sa utilizeze aceasta notiune. Astfel, de exemplu, profesorul J. E. Aubert, analizând puterea de constrângere ca element caracteristic al puterii de stat, arata ca o astfel de putere se manifesta la toate esaloanele – stat federal, canton, organisme regionale si comunale – dar nu are aceeasi natura “la nivelul natiunii se va spune ca este suverana sau, pentru a evita a evita acest adjectiv devalorizat, se va spune ca puterea de constrângere a Elvetiei depinde imediat de dreptul international”. Ori din afirmatia de mai sus doua idei se impun prioritar:
1) Notiunea de suveranitate s-a demonetizat de asa natura încât nu merita sa mai fie utilizata;
2) Puterea de constrângere a unui stat este subordonata dreptului international.
Daca multe conceptii converg catre negarea totala a suveranitatii statelor, altele “propun” reconsiderarea conceptului, schimbarea viziunii asupra continutului acesteia, a crearii unei conceptii în care se va tine cont de deosebirile care exista între faptul “de a avea” suveranitate si faptul “de a o exercita”, între suveranitate “în sens politic” si suveranitate “în sens juridic”, ajungând astfel, la ideea competentelor statului în favoarea unor organisme internationale.
Pentru prima orientare – monista – concludent este dupa parerea noastra, un exemplu, cel al doctrinei normativiste a lui Hans Kelsen (1881 – 1973). În conceptia sa “suveranitatea nu constituie o calitate perceptibila sau obiectiv discernabila dintr-un obiect real , ci din contra conditia de care depinde o ordine normativa suprema care, în validitatea sa nu se deduce din nici o alta ordine superioara”. Aceasta idee privind suveranitatea, pentru a fi corect înteleasa, trebuie analizata în lumina doctrinei sale – “doctrina pura” – a dreptului înlauntrul careia dreptul este conceput ca un esafodaj de norme – de acte juridice (normative si nenormative) – subordonate din treapta în treapta pâna la norma fundamentala (o norma ipotetica), iar statul ca ordine juridica subordonat ordinii internationale. La Kelsen deci sistemul de drept national îsi gaseste validitatea în sistemul de drept international, ceea ce conduce la concluzia ca între aceste doua sisteme nu poate exista decât o unitate perfecta. Singura conceptie posibila – dupa el – este cea monista. Examinând cele doua constructii posibile – monista cu primatul dreptului international si monismul cu primatul dreptului intern – afirma ca am fi liberi sa alegem între ele, pentru ca apoi sa ajunga la concluzia categorica a subordonarii dreptului intern fata de dreptul international.4
În acest sens este semnificativa definitia pe care o da statului si anume “statul … se defineste ca o ordine juridica relativ centralizata, limitata în domeniul sau de validitate spatial si temporal subordonata direct dreptului international si eficace în ansamblu si în mod general”.
Astfel, pornind de la teza potrivit careia dreptul international determina sfera de validitate a ordinelor juridice (a statelor), ajunge la concluzia necesitatii “eliminarii dogmei suveranitatii”.
El cere sa se renunte la suveranitate aratând ca statul nu are o competenta exclusiv în problemele nationale. Nu exista probleme – precizeaza el – care sa nu poata fi reglementate de dreptul international, dar exista probleme care pot fi reglementate numai de acesta.
Observam ca H. Kelsen are o viziune “mondialista” asupra fenomenelor juridice, ordinea juridica internationala cuprinzând toate ordinele juridice nationale, dreptul international transformându-se, astfel, într-un “drept mondial”.
Pentru cea de a doua orientare – schimbarea viziunii asupra conceptului de suveranitate, astfel încât sa reflecte mai fidel si mai exact realitatea – este foarte greu de facut referire doar la autori. Cele mai multe opinii sunt azi exprimate în acest sens, idei ca cele privind deosebirea dintre suveranitatea politica si suveranitatea juridica, ca cele privind “suveranitatea relativa”, “suveranitatea competenta” etc. fiind întâlnite foarte frecvent. Astfel, de exemplu, Verdoss propune o teorie a repartitiei competentelor si ajunge la concluzia prioritatii dreptului international, demonstrând necesitatea transferarii unor atributii din competenta statelor pe seama unor “nivele superioare”, suprastatale sau internationale. Korowicz, la rândul sau, propune înlocuirea termenului de suveranitate înteleasa “în mod absolut” cu cel de “suveranitate relativa”. El argumenteaza ideea suveranitatii relative pornind de la situatiile reale în care suveranitatea este supusa la tot felul de limitari. În acest sens ara
 |
