Òåêñò ðåôåðàòà: ñòðàíèöà 4
cteristica atât a teritoriului cât si a puterii publice. Aceasta idee poate fi sprijinita cu argumente diferite.
Marxistii o sprijina pe principiul unicitatii clasei care detine puterea publica, admitând numai cu titlu de exceptie, coexistenta unor clase la putere, fiind date exemple în acest sens fie din perioada preluarii puterii de catre burghezie – de pilda perioada în care în Roma erau la conducere atât burghezia cât si o parte a mosierilor – fie din perioada preluarii puterii de catre proletariat – de exemplu 1917, din iunie pâna în octombrie, când conduc Rusia un organ reprezentativ al muncitorilor, soldatilor si taranilor (sovietele) si unul reprezentativ al burgheziei (guvernul). Teoriile nemarxiste folosesc argumente variate în sustinerea ideii caracterului unitar al puterii. Astfel, de exemplu, Montesquieu, cu toate ca vorbeste despre separarea puterilor în stat ” si argumenteaza necesitatea limitarii unor puteri prin activitatea altora, arata în final sensul unic al activitatii acestora spunând ca toate puterile “sont forcees d’aller de concert” (sunt fortate de a cadea de acord), fapt ce ne conduce la concluzia unitatii puterilor în stat. Sau în conceptia unor contemporani care spun ca puterea de stat “este o putere de superpozitie si centralizata”, ideea unitatii acesteia este evident. Dupa cum este stiut, superpozitia este criteriul de a comasa sau combina mai multe elemente într-un tot, în asa fel încât elementele comasate sa fie direct în subordinea celui format prin comasare. Deci, cu referire la organele statului, subordonarea tuturor fata de anumite organe supreme semnifica unitatea lor, dupa cum centralizarea nu se poate realiza decât prin subordonare.
Alte caracteristici ale puterii de stat
Dupa cum aratam, afara de aceste caracteristici pe care le gasim – explicit sau implicit – formulate în gândirea specialistilor marxisti si nemarxisti, unii gânditori din occident mai adauga si altele. Astfel, se apreciaza ca puterea de stat are un caracter civil si temporal. Dar aceste caractere sunt retinute ca fiind specifice doar democratiilor occidentale actuale. Doctrina socialista, în special cea elaborata în a doua perioada de dezvoltare a statelor europene având acest caracter, a sustinut ideea existentei unor caracteristici ale puterii de stat socialist si anume:
1. Caracterul democratic “argumentând” ca democratia burgheza este “ciuntita, falsa” o democratie în ghilimele, comparativ cu cea socialista, singura democratie reala, societatea socialista fiind comunitatea în care se realizeaza conducerea poporului pentru popor si prin popor”etc.
2. Caracterul creator, în sensul ca orice putere etatica pâna la cea socialista si-a propus doar mentinerea unor relatii, conservarea lor, pe când aceasta – numai ea – are sarcini preponderent creatoare, de construire a unei societati noi, lipsite de exploatare;
3. Caracterul progresist, strâns legat de cel creator, care reiese din faptul ca aceasta putere de stat socialista promoveaza noul în toate domeniile si în special, înlocuirea vechilor relatii de productie burgheze cu un nou tip de relatii, progresiste care urmeaza sa ridice societatea pe noi culmi de civilizatie si progres”.
Am trait cu totii si am simtit pe viu “democratia” “progres”, “noul” create de comunism si nu merita sa facem “un rechizitoriu, ci doar o constatare: o întreaga societate doreste “sa se întoarca” la democratia “ciuntita”, burgheza, la democratia de tip occidental, cu o conditie: sa se ocoleasca “pacatele ei”.
Suveranitate – caracteristica esentiala a puterii de stat
Suveranitatea de stat este acea calitate – trasatura – a puterii de stat de a fi suprema în raport cu oricare alte puteri sociale existente în limitele sale teritoriale si independenta fata de puterile oricarui alt stat sau organism international, calitate exprimata în dreptul statului de a-si stabili în mod liber, fara nici o imixtiune din afara scopurile sale pe plan intern si extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit si mijloacele necesare realizarii lor, respectând suveranitatea altor state si normele dreptului international.
Suveranitatea desi este o notiune unitara în esenta ei, implica totusi, doua ipostaze ce reflecta cele doua planuri pe care se manifesta: cel intern si cel extern. Depasindu-se stadiul în care se vorbeste de “suveranitate interna” si “suveranitate externa”, astazi se vorbeste de doua laturi ale aceluiasi fenomen, între care exista puternice legaturi de interdependenta, formând un tot unitar.
Suprematia puterii de stat desemneaza acea însusire a acesteia de a fi superioara oricarei alte puteri sociale existente într-o anumita tara la un moment dat. Ea se caracterizeaza în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toti cetatenii ei si de a le asigura aplicarea. S-a spus de asemenea, ca numai puterea de stat decide asupra drepturilor si îndatoririlor fundamentale ale cetatenilor sai, precum si a modului în care acestea sunt garantate, idee depasita azi de realitatea existentei unor organisme internationale de aparare a dreptului omului, de existenta unor conventii (tratate) cu privire la garantarea lor, fapt ce reiese si din interpretarea articolului 4 din Constitutia Republicii Moldova, în care se indica ca dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica în concordanta cu declaratia Universala a dreptului Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. În aceste conditii putem afirma ca statul sunt cele ce asigura si ocroteste drepturile cetatenilor lor în concordanta cu dispozitia tratatelor internationale din acest domeniu.
Suprematia puterii de stat se manifesta în anumite limite teritoriale, teritoriu pe care puterea de stat este organizata fiind inalienabila si indivizibila. Suveranitatea de stat se manifesta în integritatea teritoriului si inviolabilitatea frontierelor statului. Suprematia puterii de stat are un continut complex, referindu-se la toate laturile vietii sociale si la toate problemele ce pot interesa o anume societate în prezent sau viitor.
Suprematia puterii de stat trebuie privita însa în strânsa legatura cu fortele ei materiale de constrângere, pentru ca “puterea de comanda a statului” nu se manifesta în plenitudinea ei decât daca statul dispune de fortele si mijloacele necesare pentru asigurarea vointei sale. Când forta statelor scade, alte puteri, interese – precum ale unor grupari extremiste etc. – se pot manifesta mai pregnant decât cea a statului, în astfel de conditii fiind greu sa mai vorbesti de suprematia sa.
A doua latura a suveranitatii, strâns legata de prima, este independenta. Ea se manifesta în relatiile statului cu alte state, exprimata în neatârnarea statului si decurge din suprematia puterii de stat. Independenta indica acea trasatura a puterii de stat potrivit careia statul îsi stabileste singur liber si dupa propria sa apreciere, fara nici un amestec al vreunui alt stat sau organism mondial, politica sa interna si externa. Statul suveran apare astfel independent atât în ceea ce priveste rezolvarea problemelor sale interne, cât si a celor externe. Dar aceasta independenta trebuie sa se manifeste în conditiile respectarii altor state si a normelor unanim admise ale dreptului international. Afirmarea suveranitatii unui stat implica respectarea suveranitatii celorlalte state, egale în drept. Fiecare stat, în numele poporului sau, are dreptul sa-si aleaga calea dezvoltarii si sa stabileasca mijloacele pentru realizarea ei. Dar afirmarea libertatii, a independentei unui stat trebuie dublata de colaborarea statelor, de pe pozitii de egalitate si respect reciproc, pentru rezolvarea intereselor comune, ale intereselor comunitatii umane, în general.
Colaborarea între state se realizeaza dupa cum este stiut, potrivit unor principii în cadrul carora respectiv suveranitatea ocupa un loc important. Dar manifestarea sa nu poate fi privita altfel decât prin prisma actiunii celorlalte. Însemnatatea atribuita acestui principiu nu trebuie interpretata în sensul diminuarii celorlalte – egalitatea în drepturi, avantajul reciproc etc. – deoarece aceste principii sunt complementare, actioneaza unul prin celalalt, manifestarea si realizarea unuia depinzând de modul în care se manifesta si actioneaza toate celelalte. Astfel, de exemplu, nerespectarea sau încalcarea principiilor egalitatii în drept a statelor aduce prejudicii principiului suveranitatii, încalcarea acestuia din urma împiedica realizarea avantajului reciproc si asa mai departe. În felul acesta apare clar ca interactiunea tuturor principiilor ce guverneaza relatiile între state are doua efecte pozitive directe:
1) Asigura ca celelalte state vor respecta si ele, la rândul lor, independenta si drepturile suverane ale statului, astfel punându-se în miscare mecanismul principiului reciprocitatii;
2) Eliminarea conditiilor apte de a genera arbitrariul si starile anarhice în sânul comunitatii internationale.
Independenta unui stat nu trebuie absolutizata în detrimentul celorlalte, ci, din contra ea trebuie privita prin prisma realizarii independentei celorlalte state. Statele împreuna trebuie sa faca eforturi care sa asigure echilibrul comunitatii internationale. Pentru realizarea acestui echilibru ele trebuie sa ajunga la un compromis, luând decizii, de pe pozitii suverane, în legatura cu anumite atributii ce vor apartine unor organisme internationale.
În lumina celor aratate, suveranitatea de stat apare ca o unitate dialectica, a suprematiei si independentei puterii de stat, apare, în acelasi timp, ca trasatura esentiala a acesteia.
Suveranitatea azi are un continut complex, pe plan international si în cadrul fiecarui stat în parte facându-se eforturi sustinute pentru determinarea cât mai completa a acestuia. În acest sens trebuie aratat faptul ca declaratia Organizatiei Natiunilor Unite din 1970 a precizat care sunt principalele elemente constitutive ale suveranitatii si anume:
1) Toate statele sunt egale din punct de vedere juridic;
2) Fiecare stat se bucura de drepturi inerente deplinei suveranitati;
3) Fiecare stat are obligatia de a respecta personalitatea altor state;
4) Integritatea teritoriala si independenta politica ale statului sunt inviolabile;
5) Fiecare stat are dreptul de a alege si dezvolta în mod liber sistemul sau politic;
6) Fiecare stat este obligat sa se achite în întregime si cu buna credinta de obligatiile sale internationale si sa traiasca în pace cu celelalte state.
În acest document s-a precizat de asemenea ca toate statele se bucura de egalitate suverana, ca ele au drepturi si obligatii egale si sunt membre egale ale comunitatii internationale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de oricare alta natura.
Teorii contemporane privind suveranitatea
Întelegând suveranitatea ca puterea absoluta nelimitata de nimeni si de nimic ce se exercita exclusiv si independent de catre stat, multi autori contemporani au argumentat, dupa caz, caracterul permanent al suveranitatii, inutilitatea acestui concept, demonetizarea sa demonstrând ca pastrarea suveranitatii statelor are consecinte nefaste asupra colaborarii acestora, asupra climatului international. Au fost si sunt sustinute puncte de vedere care repudiaza suveranitatea, considerând-o “o sursa a nesigurantei si a raului”, un obstacol în calea dezvoltarii relatiilor dintre natiuni, un concept învechit care creeaza dificultati de netrecut si confuzii în sfera dreptului international, un concept “gresit” care ar trebui azvârlit, renuntarea la suveranitate fiind considerata ca o cale de mentinere a pacii ca un mijloc de a facilita libera circulatie a oamenilor si a ideilor. Unii autori contemporani refuza sau evita sa utilizeze aceasta notiune. Astfel, de exemplu, profesorul J. E. Aubert, analizând puterea de constrângere ca element caracteristic al puterii de stat, arata ca o astfel de putere se manifesta la toate esaloanele – stat federal, canton, organisme regionale si comunale – dar nu are aceeasi natura “la nivelul natiunii se va spune ca este suverana sau, pentru a evita a evita acest adjectiv devalorizat, se va spune ca puterea de constrângere a Elvetiei depinde imediat de dreptul international”. Ori din afirmatia de mai sus doua idei se impun prioritar:
1) Notiunea de suveranitate s-a demonetizat de asa natura încât nu merita sa mai fie utilizata;
2) Puterea de constrângere a unui stat este subordonata dreptului international.
Daca multe conceptii converg catre negarea totala a suveranitatii statelor, altele “propun” reconsiderarea conceptului, schimbarea viziunii asupra continutului acesteia, a crearii unei conceptii în care se va tine cont de deosebirile care exista între faptul “de a avea” suveranitate si faptul “de a o exercita”, între suveranitate “în sens politic” si suveranitate “în sens juridic”, ajungând astfel, la ideea competentelor statului în favoarea unor organisme internationale.
Pentru prima orientare – monista – concludent este dupa parerea noastra, un exemplu, cel al doctrinei normativiste a lui Hans Kelsen (1881 – 1973). În conceptia sa “suveranitatea nu constituie o calitate perceptibila sau obiectiv discernabila dintr-un obiect real , ci din contra conditia de care depinde o ordine normativa suprema care, în validitatea sa nu se deduce din nici o alta ordine superioara”. Aceasta idee privind suveranitatea, pentru a fi corect înteleasa, trebuie analizata în lumina doctrinei sale – “doctrina pura” – a dreptului înlauntrul careia dreptul este conceput ca un esafodaj de norme – de acte juridice (normative si nenormative) – subordonate din treapta în treapta pâna la norma fundamentala (o norma ipotetica), iar statul ca ordine juridica subordonat ordinii internationale. La Kelsen deci sistemul de drept national îsi gaseste validitatea în sistemul de drept international, ceea ce conduce la concluzia ca între aceste doua sisteme nu poate exista decât o unitate perfecta. Singura conceptie posibila – dupa el – este cea monista. Examinând cele doua constructii posibile – monista cu primatul dreptului international si monismul cu primatul dreptului intern – afirma ca am fi liberi sa alegem între ele, pentru ca apoi sa ajunga la concluzia categorica a subordonarii dreptului intern fata de dreptul international.4
În acest sens este semnificativa definitia pe care o da statului si anume “statul … se defineste ca o ordine juridica relativ centralizata, limitata în domeniul sau de validitate spatial si temporal subordonata direct dreptului international si eficace în ansamblu si în mod general”.
Astfel, pornind de la teza potrivit careia dreptul international determina sfera de validitate a ordinelor juridice (a statelor), ajunge la concluzia necesitatii “eliminarii dogmei suveranitatii”.
El cere sa se renunte la suveranitate aratând ca statul nu are o competenta exclusiv în problemele nationale. Nu exista probleme – precizeaza el – care sa nu poata fi reglementate de dreptul international, dar exista probleme care pot fi reglementate numai de acesta.
Observam ca H. Kelsen are o viziune “mondialista” asupra fenomenelor juridice, ordinea juridica internationala cuprinzând toate ordinele juridice nationale, dreptul international transformându-se, astfel, într-un “drept mondial”.
Pentru cea de a doua orientare – schimbarea viziunii asupra conceptului de suveranitate, astfel încât sa reflecte mai fidel si mai exact realitatea – este foarte greu de facut referire doar la autori. Cele mai multe opinii sunt azi exprimate în acest sens, idei ca cele privind deosebirea dintre suveranitatea politica si suveranitatea juridica, ca cele privind “suveranitatea relativa”, “suveranitatea competenta” etc. fiind întâlnite foarte frecvent. Astfel, de exemplu, Verdoss propune o teorie a repartitiei competentelor si ajunge la concluzia prioritatii dreptului international, demonstrând necesitatea transferarii unor atributii din competenta statelor pe seama unor “nivele superioare”, suprastatale sau internationale. Korowicz, la rândul sau, propune înlocuirea termenului de suveranitate înteleasa “în mod absolut” cu cel de “suveranitate relativa”. El argumenteaza ideea suveranitatii relative pornind de la situatiile reale în care suveranitatea este supusa la tot felul de limitari. În acest sens arata ca suveranitatea poate fi limitata si prin simpla încheiere de tratate internationale, deoarece au drept consecinta restrângerea libertatii de actiune a statului. De asemenea face o deosebire între suveranitatea propriu-zisa si exercitiul ei, aratând ca suveranitatea nu poate fi abandonata dar exercitiul ei poate fi restrâns – virtual … fara limite.
La aceste doua orientari, din care uneia îi este specific argumentarea ideii unui singur stat – statul mondial – unei singure suveranitati, iar celeilalte ideea subordonarii directe a dreptului intern fata de cel international se adauga o a treia, care are drept caracteristica faptul ca neaga suveranitatea “de fapt”, am spune noi, adica se refera la “ceea ce este” azi suveranitatea statului si nu la ceea “ce trebuie sa fie”. Pornind de la unele constatari realiste cu privire la inegalitatea puterii militare si economice a statelor, unii autori trag concluzia ca notiunea de suveranitate “îsi pierde orice semnificatie”. Astfel, M. A. Kaplan spunea ca ceea ce caracterizeaza în prezent viata internationala este dominarea acesteia de catre statele mai puternice, conducerea ei dupa un sistem bipolar, în care suveranitatea statului îsi pierde orice semnificatie sau, oricum, este mult “restrânsa” prin limitarea ei doar la unele probleme. Relativ asemanator vede lucrurile si G. Schawrtzenberg, care arata ca suveranitatea deplina apartine doar câtorva state mai puternice, celelalte înscriindu-se în cadrul unor raporturi de ierarhizare bazate pe forta.
În conditiile actuale caracterizate prin amploarea miscarilor revolutionare din tarile din centrul si estul Europei, tari care au parasit calea comunista de dezvoltare si s-au orientat spre dreptul constitutional clasic, pozitia fata de suveranitate se diversifica si mai mult. Remarcam astfel în Europa, dar nu numai:
1) O tendinta de internationalizare de integrare economic, culturala, politica etc. si, pe cale de consecinta, de creare sau reactivare a unor organisme interstatale care exercita atributii ce anterior apartineau statelor suverane.
2) O tendinta inversa de dezmembrare a unor state de regula statele federale si de formare a unor state noi independente.
Prima tendinta este cea a statelor dezvoltate din Europa, a statelor bogate. Ea poate fi ilustrata printr-un exemplu recent: semnarea la Luxemburg, în octombrie 1991, de catre tarile C.E.P. si A.E.L.S. a unui acord privind crearea în 1993 a unei vaste zone a liberului schimb. A doua tendinta este specifica statelor din rasaritul Europei, unde s-au desprins ca state independente Lituania, Letonia, Estonia etc., unde alte state lupta pentru independenta, unde Basarabia prin referendum si-a declarat independenta. În aceste conditii credem noi, atitudinea fata de conceptul de suveranitate se va schimba radical.
Concluzii
Orice societate, oricât de primitiva, trebuie sa dispuna de o anumita organizare si distribuire a puterilor, chiar si pentru elementara functie a conservarii ei. În acest sens Balandier considera ca puterea va fi definita ca rezultând, pentru orice societate, din necesitatea de a lupta împotriva entropiei care o ameninta cu dizolvarea. Nu exista forme de agregare sociala si activitati umane mai complexe care sa fie lipsite de putere. Puterea apare ca o necesitate sociala, necesitate ce poate fi explicata, în primul rând prin prisma importantei pe care o prezinta mentinerea echilibrului, a coeziunii interne a oricarei societati. Dar ea apare si ca rezultat al unei necesitati externe, explicata prin prisma faptului ca orice societate globala este în legatura cu exteriorul, are legaturi cu alte societati, fapt pentru care puterea trebuie sa organizeze aceste relatii, dupa cum trebuie sa-i asigure apararea.
Formele puterii pot fi desigur foarte variate, dar nu se poate imagina absenta totala a oricaror forme de putere, fara a presupune dezagregarea structurilor societatii. Rolul esential al oricarei forme de putere este de a asigura coeziunea si functionalitatea diferitor structuri si organisme ale societatii umane, coordonarea activitatilor care se desfasoara în interiorul acestora. Argumentarea necesitatii puterii, Robert Bierstedt preciza: trebuie sa fie clar ca este nevoie de putere pentru a consfinti asociatia, a-i garanta continuitatea, a-i întari normele …. Pe scurt, puterea sprijina ordinea fundamentala a societatii si organizarea sociala în cadrul ei. Puterea sta în spatele oricarei asociatii si îi sustine structura, fara putere nu exista nici o organizare si nici o ordine ”.
Referindu-ne la putere trebuie sa facem o distinctie între puteri … în general puterea politica si puterea de stat, probleme ce sunt adesea confuz tratate în literatura de specialitate.
Când spunem “puterea ca fenomen social”, facem o deosebire între:
1) Relatiile de “conducere-supunere” (sau de “dominare-subordonare”), bazate pe capacitatea de a lua decizii si a asigura îndeplinirea lor (prin mijloace de persuasiune sau prin constrângere, dupa caz);
2) acea calitate a personalitatii umane de a putea face ceva, adica puterea în sens de putinta, forta, tarie;
În acest sens de un real folos ne este distinctia facuta de unii specialisti în Franta între “puissance” si “pouvoir”. Astfel de exemplu M.Prelot sustine ca puissance ” este echivalent cu potentia (autoritate naturala si personala), iar pouvoir cu potestas (autoritatea construita magistratura).
Ceea ce are primordial în vederea dreptului constitutional când analizam puterea este primul sens , cel de relatie între doua subiecte inegale, relatie în virtutea careia un subiect de regula colectiv, are capacitatea de a lua decizii si de a asigura îndeplinirea lor. Acest fapt, însa, nu determina înlaturarea sau neglijarea completa a celuilalt sens, de putinta forta tarie pentru ca puterea politica este detinuta si exercitata de oameni, iar de calitatea lor depinde calitatea si eficienta deciziilor luate.
Puterea se manifesta în toate domeniile vietii sociale, îmbracând forme foarte variate: economice, politice, militara, spiritual-ideologica etc.
Puterea politica se deosebeste de alte forme de putere prin aceea ca ea se manifesta numai în societatile în care exista o diferentiere sociala între cei ce conduc si cei condusi, între guvernanti si guvernati. În literatura de specialitate s-a aratat ca în orice grup uman se poate observa o diviziune a membrilor lui în doua categorii, cei care comanda si cei care asculta. Acest aspect exprima existenta puterii. Dar când acest fenomen se remarca la nivelul societatii globale, este un fenomen politic, atunci vorbim de putere politica a statului.
Puterea politica este puterea organizata a unui grup care se exprima în capacitatea acestuia de a lua decizii obligatorii si de a le asigura înfaptuirea în societatile în care diferentierea între guvernanti si guvernati a atins un anume grad. Notiunea de putere politica este folosita cel mai des ca fiind sinonim cu cea de putere de stat. Dupa parerea noastra însa, prima are o sfera mai larga. Astfel putem vorbi de puterea politica a uni partid chiar daca acesta se afla în opozitie, dar nu putem considera aceasta putere ca fiind si de natura etatica.
Sintetizând am putea spune ca puterea ca fenomen social îmbraca mai multe forme ca printre acestea, puterea politica ocupa un loc principal, ca ea se manifesta numai în societatile în care exista o diferentiere între guvernanti si guvernati, având o sfera mai larga decât puterea de stat care semnifica o anumita putere politica, ce poate fi detasata de altele prin trasaturi specifice, proprii, ce-i confera un loc aparte în sfera formelor (tipurilor) de putere.
Puterea de stat poate fi abordata la mai multe nivele:
1) la un nivel general abstract;
2) la nivelul unui anume tip de putere
3) la nivelul unei anume puteri concrete ( de exemplu puterea de stat existenta azi în Republica moldova).
Dupa cum ea poate fi abordata din mai multe puncte de vedere: sociologic, juridic etc.
Bibliografie
Constitutia Republicii Moldova din 1994, (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, 4 august, nr. 1)
Prof. dr. Genoveva Vrabie, “Dreptul constitutional si institutii politice contemporane”, Editura “Stefan Procopiu”, Iasi, 1993, Editia a 2-a, Partea I
Prof. univ. dr. Ion Deleanu, “Drept constitutional si institutii politice. Tratat”, Editura “Europa Nova”, Bucuresti 1996, vol 1
Cristian Ionescu “Drept constitutional si institutii politice”, Bucuresti, 1996
Planul lucrarii
Introducere ………………………………………………………….1
Notiunea puterii ……………………………………………………..2
Notiune de putere politica …………………………………………...5
Caracteristici ale puterii de stat ……………………………………...9
Puterea de stat este o putere politica …………………………9
Puterea de stat este oficiala …………………………………10
Puterea de stat este investita cu putere
de constrângere materiala …………………………………..12
Puterea de stat are caracter organizat ……………………….13
Puterea de stat este unica …………………………………...14
Alte caracteristici ale puterii de stat …....……………………15
Suveranitatea – caracteristica esentiala a puterii de stat …………….16
Teorii contemporane privind suveranitatea ………………………….20
Concluzii ……………………………………………………………..24
Bibliografie …………………………………………………………..27
